Mă întreb, oare pentru cine mai e vreo surpriză: suntem țara cu cei mai săraci copii din Uniunea Europeană. In 2018, conform Eurostat https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/-/DDN-20200305-1?inheritRedirect=true,23.4 % dintre copiii din UE27 erau în risc de sărăcie și excluziune socială, comparativ cu 22.1 % dintre adulți și 18.4 % dintre vârstnici. Definiția sărăciei acoperă sărăcia veniturilor, privarea materială severă, sau traiul în gospodării cu grad de angajare în muncă foarte scăzut. Diferența dintre România (38,1%) și Bulgaria (33,7%), următoarea clasată în scala aceasta a rușinii și a nepăsării față de copii, e semnificativă. Sărăcia monetară afectează 73,4% dintre familiile cu grad foarte redus de angajare în muncă, iar pentru copiii din aceste familii, sărăcia e o formă de trai cotidian. Sunt amenințați de sărăcie 51,5% dintre copiii ai căror părinți au un nivel redus de educație, comparativ cu 7,4% procentul celor ai căror părinți au un nivel ridicat de educație. Iar familiile monoparentale au un risc dublu de privare materială severă, comparativ cu cele tipice.

Copiii care cresc în sărăcie și excluziune socială sunt predispuși la rezultate slabe în școală, la boli iar ulterior, o dată deveniți adulți, au probabilitate ridicată de șomaj, trai în sărăcie și, din nou, excluziune socială. Așadar, cercul acesta vicios se închide la fel: în lipsuri, neajunsuri și ratare. Cel mai puternic impact asupra sărăciei în viața copiilor îl au familia din care provin, gradul de educație și nivelul de venituri al părinților - dacă sunt angajați în muncă sau nu. Cu cât sunt mai săraci părinții, cu atât vor fi mai săraci și copiii lor, iar cel mai mare impact asupra riscului de sărăcie și excluziune socială îl are angajarea în muncă a părinților. Mai bine de jumătate dintre copiii ai căror părinți au făcut doar școala primară sunt în risc de sărăcie, pentru că nivelul de educație afectează gama de joburi pe care le pot avea, sau nu, părinții. Diferența dintre absența/prezența sărăciei în familii, în funcție de nivelul de educație al părinților, e enormă, de 44,1%: dacă 51,5% dintre copiii cu părinți care au puțină educație sunt expuși riscului de sărăcie, doar 7,4% dintre copiii din familii cu părinți mai educați sunt expuși sărăciei. 

De ce am ajuns aici? 

Știm că avem aproape un milion de oameni care supraviețuiesc în sărăcie lucie, în comunități marginalizate. Nu am făcut nimic în privința asta. Cifra ne lasă reci. Majoritatea copiilor neşcolarizaţi sunt extrem de săraci, aparţin minorităţilor etnice, sau sunt copii cu nevoi speciale. Doar 33% dintre copiii ce provin din familiile cele mai sărace termină ciclul gimnazial, faţă de 95% dintre copiii din familiile înstărite. Cheltuielile cu protecţia socială pe cap de locuitor sunt, în România, printre cele mai mici din UE: de 3,6 ori mai mici decât media UE-27. Avem o dezvoltare inegală a serviciilor sociale, cu o rată de 1 la 25 de asistenți sociali rural/urban. Și doar 30% dintre Serviciile Publice de Asistență Socială din țara noastră sunt acreditate. 

Ce se poate face?

Hai să ne gândim doar la două acțiuni, cu efecte majore pentru cei aproape un milion de oameni care supraviețuiesc în sărăcie, în comunități marginalizate:

Completarea H.G. 691/2015 cu tipurile de intervenții specifice în prevenirea separării familiale și cu sursele financiare pentru aceste intervenții. Sărăcia severă e atât de ridicată, încât altfel nu vom putea să evitam includerea mai multor copii în protecție specială. În prevenirea separării copilului de familie, noi, ca ONG, avem costuri de aproximativ 837 Euro/an/copil, adică de nouă ori mai puțin decât costul mediu al instituționalizării unui copil. Putem ajuta de nouă ori mai mulți copii, cu aceiași bani, și putem face asta la ei acasă, alături de părinții lor, nu traumatizându-i, nu târându-i în abuzurile fizice, psihologice , emoționale pe care le trăiesc atunci când sunt smulși de lângă părinții lor.Majoritatea, copiilor care sunt instituționalizați, au părinţi în viaţă. Deci, vorbim despre copii orfani social, iar fenomenul de separare a copilului de familie este cauzat de sărăcie şi de incapacitatea sistemului de a sprijini familia să rămână împreună. Un Program Naţional de Prevenire a separării copilului de familie, cu alocarea de resurse financiare și cu specificarea tipurilor de intervenții specifice poate duce la evitarea rupturii dintre copii și părinții lor, implicit a abandonului şi la evitarea instituționalizării copiilor.

Alocarea de locuințe sociale familiilor din zonele urbane și rurale marginalizate. Vorbim de un necesar de locuințe pentru incluziune socială care, la ora actuală, e cronic subevaluat și rămas în urmă. Un stat din Uniunea Europeană ar trebui să aibă, în medie, între 16 și 18% procent de locuințe sociale, din totalul general al locuințelor. România are aproximativ 2% locuințe sociale. Avem o soluționare validă la 40 de cereri de locuință socială: un procent de soluționare de 1/40. Doar o familie din 40 primește locuința socială atunci când, din disperare, o solicită. Asta, în condițiile în care media de soluționare în privința cererilor de locuințe sociale e de 1/5, la nivelul Uniunii Europene. 

Locuirea socială – cum să o gândim, dacă o vom gândi vreodată

 Am discutat despre asta cu Claudia Costea, care lucrează într-o comunitate marginalizată, constant, de trei ani de zile. Conceptul de locuire socială nu se poate rupe de celelalte tipuri de sprijin și ar trebui înglobat în conceptul de dezvoltare comunitară. Dacă, acolo unde se află, comunitatea marginalizată are acces la drepturile de bază – sănătate, educație, loc de muncă, o bună practică e îmbunătățirea condițiilor de locuit: acces la utilități și sprijin, în funcție de natura comunității. De regulă, nu au acces la nici unul din aceste drepturi fundamentale. Faza inițială, de recensământ, e din ușă-n ușă. Cine sunt familiile, cu ce se ocupă, care le sunt nevoile și ce resurse le lipsesc?În orice comunitate există o categorie de familii care sunt foarte apropiate de incluziunea socială și își doresc să iasă din izolare, deci e important pentru ei să li se găsească soluții în afara comunității. Iar pentru cei care-și doresc să rămână împreună, se face un grup de inițiativă și ei sunt implicați în toți pașii. Ei sunt mediatori între cei care doresc să sprijine comunitatea și comunitate. Locuirea e în strânsă legătură cu felul în care-și câștigă viața oamenii. Dacă tu le îmbunătățești brusc condițiile de viață, se vor lovi de lipsa resurselor pentru întreținere: se apucă să vândă ceea ce primesc. E esențial să poată să gestioneze ceea ce primesc. Să existe un parteneriat, să se lucreze cu grupul de acțiune și să se identifice câteva familii din comunitate, care să se adapteze cel mai ușor la niște condiții obișnuite de locuit. Dintr-o comunitate de 60 de familii, nu se pot face dintr-o dată 60 de case. Dar, după ce văd modelul unor familii care se gospodăresc mai bine, încep să vrea și alții. A funcționat în practică modelul de a-i învăța să vină să ceară ei singuri. De exemplu, să-i învățăm să se spele pe mâini cu apă curată, nu cu aceeași apă din lighean. Am cumpărat butoaie suspendate, cu robinet. Am hotărât să le spunem și să-i lăsăm pe ei să vină la noi, să ne spună cine își dorește. Au venit cinci dintre ei. I-am pus să semneze, le-am citit, iar semnătura lor a fost garanție că, dacă noi le dăm butoiul, pentru asta va fi folosit. Și-au făcut ei singuri stativul, au primit butoaiele și apoi le-am cumpărat la toată comunitatea. Și în ziua de azi, butoaiele sunt acolo, folosite pentru ce trebuie. Dar am avut răbdare pentru asta. Acum lucrăm la toalete. Nu au toți toalete, ceea ce pare greu de crezut. Încercăm chiar să aibă câte două toalete, copiii care merg la școală au învățat să fie pudici. Am luat modelul după toaletele făcute de cercetași în pădure. Ei primesc folie dacă sapă groapa pentru toaletă și dacă lucrează și ei. Asta, pentru îmbunătățirea minimală a modului lor de trai. 

Să avem constant în minte că tot procesul de adaptare la noile condiții de locuire înseamnă mentorat: luni de zile, o echipă să le fie foarte aproape. De exemplu, o mamă cu doi copii mutată în chirie într-o casă, a folosit luni de zile un reșou, nu aragazul, deși-l avea la dispoziție. Sau, avem chiuvetă, cu apă caldă, apă rece, dar ele nu știu că robinetul de apă caldă e diferit de cel de apă rece. Se exprimă foarte puțin și foarte greu. Nu știu să explice și nici să argumenteze. Un astfel de proiect ar trebui să acorde o perioadă de grație de o jumătate de an pentru plata cheltuielilor curente. Ei zic că-și doresc să se ducă la muncă, dar în realitate e foarte greu să se adapteze, pentru că nu au disciplina locului de muncă, a trezitului dimineața, a faptului că au de stat opt ore acolo. Pot face, într-o primă fază, activități ziliere, dar nu ceva constant și structurat. Asta le vine foarte greu să facă pe termen lung. Nu știu să-și gestioneze emoții. Nu sunt obișnuiți să le dea, cineva, ceva de făcut. Acestea sunt problemele la incluziunea pe piața muncii. În urban, comunitățile marginalizate sunt sub forma unor blocuri sociale devastate și ghetoizare.

Un proiect care să dea o gură de oxigen ar fi oamenii mai apropiați de rural. E foarte greu să scoți oamenii din ghetou. Poți oferi soluții câtorva familii, care chiar vor să iasă. În rest, e o încrengătură, foarte încâlcită. Se produce fenomenul de subînchiriere. Cei care au primit locuințele sociale, le-au subînchiriat și plătesc la infinit datorii pentru că stau acolo și sunt ținuți într-un fel de sclavie. O dată îndatorați, nu mai pot plăti și nici nu pot pleca de acolo. 

Ce se poate face? Etape de lucru și acțiune efectivă:

1.     Comunitatea să fie prima dată cunoscută și înțeleasă de asistenții sociali și de cei implicați în proiect. 

2.     Identificarea unei autorități locale care să fie hotărâtă să legalizeze o comunitate informală, marginalizată, existentă pe teritoriul ei. 

3.     Se face un recensământ și o evaluare, din ușă-n ușă, a tuturor familiilor din comunitate. Pentru asta e nevoie de o echipă mixtă, care să evalueze social, medical, educație, incluziune pe piața muncii și locuire. Mediatorii sanitari să lucreze cu mediatorii școlari și cu asistenții sociali. Aplică, de fapt, un chestionar în care adună datele la zi.

4.     Identifici grupul de inițiativă din comunitatea marginalizată: 5-10 oameni care sunt văzuți de ceilalți ca având autoritate și care înțeleg un pic binele comunitar. Ei să vadă că înțeleg dincolo de binele propriei familii, binele per ansamblu și sunt dispuși să facă ceva. Sunt oamenii în care lumea are încredere. 

5.     Oamenii să înțeleagă modul în care vrem să ne implicăm. Să le putem arăta nevoile identificate și să discutăm cu ei posibilele soluții. E important să spună cu gura lor ce consideră că e relevant: să aibă terenul, să aibă locuințe, sau ce consideră că le e necesar.

6.     După ce se agreează niște soluții, au loc întâlniri cu familiile din comunitate. Pot fi întâlniri pe categorii de familii. În evaluarea inițială, se identifică în primul rând familiile care doresc să iasă din comunitate. Cu ei să fie discutate soluțiile de a ieși de acolo, iar cei care doresc, să discute soluțiile de a rămâne acolo.

7.     Se identifică parte din procesul de îmbunătățire a locuinței pe care oamenii-l pot face ei înșiși. Ce pot face ei pentru asta? 

8.     Se începe cu un grup de familii care-și arată cel mai clar disponibilitatea să muncească, alături de oamenii din proiect.

9.     Apoi, în etape, se stabilește care sunt familiile care primesc sprijin. 

10. În discuția cu autoritatea locală, dacă e legalizată comunitatea acolo unde e ea, atunci locuințele sociale se fac acolo. Atunci se face un cartier social. Dacă oamenii decid că au nevoie de rădăcinile astea, dacă primăria face canalizare și utilități, atunci tot ce lucrezi în comunități duce în forme de sprijin pentru ei și copiii lor. În general, sunt familii mari, părinții în vârstă și mulți copii și nepoți. Ei merg împreună și, implicit, sunt necesare grupuri de case, pentru familiile mari. Dacă se fac case sau apartamente, depinde de fiecare situație în parte: dacă sunt familii care au deja locuri de muncă și sunt funcționali, dacă sunt stabili cu locul de muncă. Cei care au ocupații provizorii, nu își pot achita sarcinile pentru locuire urbană. Ce sursă de venit au în afară de salar, ca să mănânce?

11. Pentru familiile care nu rămân acolo, în comunitate, cei care au un loc de muncă de o vreme, atunci aceștia se pot adapta la bloc, dacă văd și avantajele traiului la bloc. În aceste comunități, nu au conceptul de spațiu privat, sau de respectare a spațiului altuia, nu au conceptul de proprietate.

12. Unii, familiile tinere, sau cei care au loc de muncă stabil, pot fi mult mai ușor convinși să își schimbe radical modul de viață pe care l-au avut ei și părinții lor până la acest moment. Sunt mai maleabili și mai dispuși să își schimbe viața. Dar există riscul să nu aibă suficientă educație pentru un loc de muncă rezonabil. Nu pot primi o casă, un apartament și să-i lași să-și vadă de viață de capul lor, pentru că eșuează. 

13. O echipă mobilă prezentă constant între ei, în comunitate, face foarte mult. De exemplu, ghidează  comunitatea cum să folosească dușurile, cum să își spele hainele, cum să folosească medicamentele și alte responsabilități. Alt exemplu: oamenii erau obișnuiți să meargă direct la urgență. Nu, avem medic de familie vedem rețeta și mergem după medicamente, nu mergem direct la spital, la urgență. 

14. Containerele nu sunt potrivite ca locuire pe termen lung, ci doar ca fond de locuire de necesitate, în situații de urgență și pe termen scurt. E mai mult o chestiune de intervenție umanitară de urgență.

Pentru astfel de comunități, e important să existe consecvență și lucruri foarte clar discutate. Li s-au spus multe și s-au făcut foarte puține. Nu iau în serios ce li se spune, din acest motiv. Oamenii care au trăit în marginalizare nu își fac planuri pentru viitor, nu sunt obișnuiți să gândească pentru viitor, e probabil o formă de adaptare mentală și e greu să-i cooptezi în planificare, dar asta se poate face prin copii, țin foarte mult la copiii lor și pot fi cooptați să își planifice viața, prin copii.

Și dacă pentru cineva contează ce se întâmplă cu copiii de mâine, atunci nu avem cum să nu începem un demers solid astăzi, cu părinții lor. Altfel, vom avea încă o generație pierdută.