Nouă din zece români vor reguli pentru utilizarea excesivă a ecranelor la copii

…și totuși, jumătate dintre copii primesc un smartphone înainte de 10 ani.

 Conform sondajului Cult Research, realizat la începutul acestui an, 86% dintre români sunt de acord ca accesul copiilor sub 13 ani la rețelele sociale să fie limitat prin lege. Două treimi cred că, în clipa de față, un copil de 11 sau 12 ani poate intra pe orice platformă, fără ca părinții să afle.

Jumătate dintre copiii din România primesc primul telefon între 5 și 9 ani. Încă 46% îl primesc între 10 și 14 și stau, în medie, 4,4 ore pe zi în fața unui ecran. Doar 23% dintre părinți folosesc o aplicație de control parental și doar 33% se uită, din când în când, ce e în telefonul copilului. Spunem una și facem alta, din oboseală.

 Un părinte care îi dă copilului de șase ani un telefon o face pentru că, probabil, are ceva de lucru, copilul plânge, iar telefonul îl liniștește în 30 de secunde. Telefonul a devenit instrument de liniștire, iar accesul timpuriu s-a normalizat pentru că și ceilalți copii din clasă îl au deja. Presiunea vine de la sistemul în care trăim cu toții.

 Cei care susțin cel mai tare limitarea prin lege sunt părinții între 30 și 39 de ani, mai ales antreprenorii și cei care lucrează pe cont propriu, adică oamenii care au cel mai puțin timp să stea lângă copil și să vadă ce face pe ecran. Ei solicită un aliat, pentru că simt că au pierdut lupta la nivelul familiei și știu că nu o pot câștiga singuri.

 Am mai scris despre asta, când Australia a interzis rețelele sociale sub 16 ani și când școlile din Cehia au scos telefoanele din clase. Argumentul împotrivă pare să fie că asta e treaba părinților, nu a statului, dar părinții spun ei înșiși că nu mai e doar treaba lor. Psihologul Otilia Mantelers face o comparație pe care o găsesc corectă: am reglementat alcoolul și tutunul prin lege, tocmai pentru că am înțeles că unele lucruri nu pot fi lăsate doar în seama voinței individuale. Poate ar fi cazul să acceptăm că un părinte nu are cum să bată o industrie construită ca să-i țină copilul pe ecran.

Două observații.

Prima: studiul se referă la copiii cu vârsta sub 13 ani. Eu cred, și am spus-o de multe ori, că linia corectă e 16 ani. Creierul unui copil de 14 ani e la fel de vulnerabil la mecanismele de validare ale platformelor ca al unuia de 12, iar în multe privințe chiar mai vulnerabil, pentru că adolescența e vârsta la care nevoia de a fi văzut de ceilalți devine devoratoare. Cifra de 86% e un start, nu un punct de sosire.

A doua: sondajul a fost făcut online. Oamenii care răspund la chestionare pe internet sunt, prin definiție, cei conectați. Dacă chiar și ei vor reguli într-o proporție covârșitoare, îmi e greu să cred că restul populației gândește altfel.

 Ce urmează după rețelele sociale îmi dă însă mai mult de gândit decât rețelele în sine, iar inteligența artificială a început deja să schimbe felul în care copiii învață, comunică și își formează părerea despre lume, iar reacția noastră socială vine, ca de obicei, cu întârziere.

 Am trăit asta cu orfelinatele. Am înțeles că un sistem le face rău copiilor cu mult înainte să avem curajul să-l demantelăm și anii de întârziere s-au plătit cu viețile copiilor. Nu vreau să repetăm greșeala cu un sistem fără ziduri, dar care e peste noi, în dormitoare.

Așa că vă întreb pe voi, cei care sunteți părinți: câți ani avea copilul vostru când a primit primul telefon? Și dacă ați putea da timpul înapoi, ați face la fel?

Referință: Platformele online, un nou pericol pentru copiii din România, sondaj Cult Research, 2026

Somnul națiunii naște monștri, sau ce se întâmplă când politicienii se decuplează de realitate

În decembrie 1989 aveam 14 ani. Îmi aduc aminte de Ceaușescu, de comunism, de totalitarism. Pentru un litru de lapte și un borcan de smântână, stăteam la cozi interminabile, noaptea, până dimineața, când se deschidea magazinul. Pentru o ciozvârtă de carne, stăteam la coadă la măcelărie și, dacă prindeam și o bucată de salam, era sărbătoare. Mâncarea era raționalizată, iar singurele culori din oraș erau albul, griul și negrul. Dacă îmi aduc aminte ceva ce m-a marcat după Revoluția din iarna lui 1989, a fost explozia de culori ce a urmat, în lumea aceea nouă.

Am uitat că șopteam, atunci când îndrăzneam să spunem ceva împotriva Sistemului, iar tinerii de azi, sau chiar și cei care deja au împlinit 40 de ani,  habar nu au ce înseamnă totalitarismul, pumnul în gură și frica de a fi luat pe sus de acasă, pentru că te-a auzit cineva că ai spus ceva rău de nomenclatură, de comunism, sau de Ceaușescu. Ascultam Europa Liberă cu sonorul aproape la minim, cu urechea lângă difuzor, prizonieri în propria țară și visam că poate, odată și odată, o să putem trece granița într-o țară democratică. Auzeam opinii, păreri diferite, supraviețuind într-o lume care pedepsea orice formă de diversitate, de critică, orice formă de libertate umană. După 1990, nu puteam să concep ca România să ajungă iar într-un orizont al cenzurii cuvântului, în primejdia totalitarismului, sau al extremismelor care să limiteze libertățile individuale, pentru că, nu-i așa, am trecut prin ele și părea imposibil să revenim în riscul unei perspective a limitărilor drepturilor individuale.

Dar răul este mai puternic decât binele. Și discursurile axate pe emoție negativă influențează mintea umană mai mult decât orice emoție pozitivă.

Clasarea lui Călin Georgescu pe primul loc, în primul tur al alegerilor prezidențiale, se datorează și decuplării de popor, de oamenii simpli, de cetățeni - a clasei politice din România zilei de azi. Desprinderea de realitate a politicienilor aflați la conducerea țării a ajuns de domeniul absurdului. Tot mai mulți oameni simpli, fie ei din țară sau din diaspora, oameni de bun simț, care trudesc pentru ce au, au ajuns să nu mai poată tolera nesimțirea, tupeul și aroganța unor așa-ziși lideri politici care, aflați toată viața lor în funcții publice, pe bani publici, se lăfăiesc în lux vulgar și întorc banii cu lopata, fără să le pese de nimeni și de nimic. O întreagă elită politică s-a format ca un ecosistem autosuficient și a considerat că se poate perpetua de la sine, de la un mandat la altul, cu promisiuni deșarte și minciuni în care au ajuns să nu mai creadă nici măcar ei înșiși.

Între timp, oamenii, poporul, o duce tot mai greu, își permit tot mai puține, adună frustrări tot mai multe și li se cer tot mai multe sacrificii. Au tot mai puțini bani în buzunare. Tinerii fără speranță, fără orizont, fierb la foc mic și disperarea lor clocotește, cu locuri de muncă prost plătite, cu resemnarea că aici, în țară, meritocrația nu există, cu gândul la viața de afară și la emigrare, doar ca să-și permită o locuință decentă și un strop de demnitate.

Unda de șoc e cât se poate de reală. Primejdia alegerii în turul al doilea al unui potențial președinte antieuropean, rusofil și anti-NATO este un pericol real pentru România. Istoria se repetă, o uităm prea repede, sau nu învățăm din ea.

Doamne ferește ca România să ajungă, din nou, o țară în alb, gri și negru. Atunci, când votanții lui Călin Georgescu vor înțelege asta, va fi prea târziu.

Una dintre soluții poate fi coagularea și alierea tuturor forțelor și a partidelor democratice, proeuropene și pro-NATO. Asta, cu condiția igienizării lor, a asanării și a decolmatării leadership-ului strident, ipocrit și prea-iubitor de lux vulgar, dezmăț pe bani publici și misecuvenism. Dacă partidele proeuropene vor înțelege că acum a venit timpul să își salveze, la propriu, țara din ghearele putinismului și ale extremismului legionaroid, totalitar și antieuropean, atunci se vor dezbăra de politicieni-caricaturi și le vor înlocui cu garnituri de politicieni autentici, cu chemare și vocație pentru serviciul în slujba cetățeanului. Chiar dacă puțini, sunt și astfel de oameni în toate partidele. Dacă vreodată a fost nevoie de deschidere, dialog și bună-credință între partidele democratice și proeuropene, acel timp a venit. E acum. E Azi.

Mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Cum mi-am petrecut un sfert de veac

 Din amintirile pe care le am cu copiii din orfelinate, sunt câteva care mă bântuie. Una dintre ele e cu bebelusul care avea o oglindă pusă pe barele patuțului sau, să se poată vedea pe sine insusi, să se simtă mai putin singur.

Alta, e cu un copil legat de pat, pentru că se automutila. Se juca de unul singur (cum altfel) cu o bucată de ață din cearceaful cu care-l legau de pat. Ore in sir, zile in sir, luni in sir, ani in sir.

Apoi, copilasul care abia ce invățase să stea in picioare si, pentru că nu era nimeni să-l tină, se tinea cu dintisorii lui de marginea pătutului si se tinea deja de atâta timp, că marginea de lemn a pătutului era roasă ca un săntulet.

Mai e si amintirea din secția de „abandonați” de la maternitate , unde erau prea mulți bebeluși și prea puține îngrijitoare. Așa că le puneau biberonul pe pernă, în gură, iar ei se chinuiau să bea laptele. Le curgea lapte din colțul gurii și le ajungea în ureche. Li se infecta urechea și surzeau. La fel se întâmpla și la cealaltă ureche, așa că, în scurt timp, erau total surzi. Nu mai puteau nici să învețe să vorbească, așa că ajungeau surdo-muți. De aici până la internarea în orfelinat, la „handicapați”, nu mai era decât un pas. Nu mai ieșeau în vecii vecilor din instituție. Cu destinele răstignite fatal si condamnati pe viată.

Mai e si copilul care se spăla pe mâini la chiuveta din baia aceea de cosmar, doar cu apa rece si care visa că, odată si odată, poate o sa ajungă si el să se spele pe mâini cu apă caldă. Pentru el, asta era luxul suprem.

Mai e si poza cu copiii dintr-un orfelinat, care, atunci când au auzit că „o să aibă vecini oameni”, au chiuit de bucurie, obisnuiti fiind doar cu ei insisi, izolati de lume, segregati si ascunsi.

Apoi, imaginea cu copiii care umblau in picioarele goale prin zăpadă, bucurosi că nu era noroi si că asa se spălau si ei pe picioare. Pentru că nu aveau nici apă, nici incălzire, ce să mai vorbim de curent.

Si de fiecare dată când intram intr-un orfelinat, imaginea aceea când, copiii năvăleau cu totii spre mine, disperati după o atingere, cât de mică si urlându-mi, fiecare, numele lui, să fie siguri că aud. Fiecare, dar absolut fiecare ar fi vrut să-i stiu pe nume si, mai ales, să-l tin minte. Se simteau glorios, dacă le spuneai pe nume, dacă arătai astfel celorlalti că-i cunosti. Insemna că existau, că erau recunoscuti, că erau „cineva”.

Apoi, copiii blocati la pat, cei invalizi, tetraplegici, dar absolut lucizi, care tânjeau după orice atingere, după orice mângâiere, asemenea unui om rătăcit in desert zile in sir si care ajunge, totusi, la oaza de apă care-l tine in viată. Fericirea aceea incredibilă, absolută, emotia atingerii pe care o primeau – mă făceau de multe ori mă simt cel mai implinit om din lumea asta, pentru că puteam să-i mângâi, si pentru că stiam că eu, unul, mergeam acasă, unde era sotia, copiii mei, care mă iubesc si mă tin in brate, oricând simt că vreau asta.

 E usor e să nu ai nimic, dar absolut nimic pe lumea asta, nici măcar o mângâiere, sau o atingere. Cât de mult țin de hazard lucrurile astea, atât de simple si pe care le luăm de-a gata: cine suntem si unde ne-am născut. Cât de putin a lipsit ca oricare dintre noi să ne fi născut in locul lor. Dacă soarta a fost generoasă cu noi, să nu luăm asta de-a gata, să nu intoarcem capul.

Povestea celor 25 de ani începe, de fapt, acum 26 de ani, pe vremea când eram student. Insoteam un grup de englezi care vizitau orfelinatul din Cavnic. Am ajuns cu ei într-un spital. Am urcat la etajul trei și am intrat într-o sală mare, unde erau vreo 20 de bebeluși. Am fost, pe rând, în alte trei săli, la fel, cu câte 20 de copii. Mulți erau câte doi într-un pătuț, iar unele pătuțuri nici măcar nu aveau bare. Nu existau pampersuri, doar cârpe și parcă simt și acuma duhoarea aceea greoaie. Mulți bebeluși erau opăriti pe spate, pe fund, pe picioare, dar nici măcar nu plângeau. M-a șocat liniștea aceea mormântală. Parcă eram într-un cimitir. Dădeau din mâini, din picioare, mișcau din cap, dar nu scoteau nici un sunet. Știau că trebuie să rămână acolo, în perimetrul acela bine delimitat. Nu o să uit cât erau de resemnați, triști până-n măduva oaselor.

 Oare cum e să plângi atât de mult, până înțelegi, la doar câteva luni, că nu mai are nici un rost să plângi, că oricum nu vine nimeni să te ia în brațe, să vadă ce ai. De aici, până la ruptura de lumea înconjurătoare, mai e un singur pas.

 În Sighet, la Căminul Spital, erau câte 40-50 de copii cu dizabilități severe în fiecare jumătate de nivel de clădire. Țin minte că erau hrăniți cu găleata, li se turna un fel de pastă, pe post de mâncare. Erau rași în cap și, cei agitați, erau legați în cămăși de forță, sau pur și simplu legați de mâini și de picioare. Pe jos, era o gresie rece, iar scaunele erau de metal și cu un șezut de placaj. Totul era dezumanizant și ei erau dezumanizați, deprivati de orice fărâmâ de demnitate.

 Erau vreo 780 de orfelinate în România, în 1998, cu peste 100.000 de copii.

 După sute de orfelinate vizitate, tot nu m-am obișnuit cu șocul pe care-l resimțeam când vedeam copiii. Mă rupea tristețea lor, resemnarea și renunțarea. Era o formă de capitulare în fața vieții, erau învinși dinainte de luptă. Puși la pământ inainte de a avea orice șansă de apărare. Universul era împotriva lor, inainte de a se fi născut. Dacă sunt în lumea asta ființe damnate, cu care destinul a fost nemilos, atunci copiii ajunși în orfelinate sunt damnați.

 Cred că iadul e atunci când nu ai parte de iubire. Copiii ăstia trăiau in iad.

Nu ar fi avut cum să știe vreodată ce înseamnă o familie, sau o viață cât de cât normală,  cu afecțiune, atașament si iubire. Acestea, toate, le-ar fi rămas străine pentru totdeauna, dacă nu făcea ceea ce a făcut echipa Hope and Homes for Children, de atunci până azi.

Intr-un fel, fiecare zi a fost o luptă, fiecare copil salvat, o victorie.

După un sfert de veac, s-au adunat 67.400 de victorii.

Despre tragediile care nasc alte tragedii, sau despre bătrânii și copiii aflați în grija statului

În doar o lună și jumătate, tragedia de la Crevedia a acoperit tragedia tinerei Alexandra, lăsată să moară după șapte ore în care nu a primit îngrijiri medicale, care a acoperit tragedia din Alba, unde un tânăr băut a izbit șase tineri, omorându-i pe trei dintre ei, care a acoperit tragedia celor doi tineri, Roberta și Sebi, spulberați de mașina unui tânăr șofer drogat, care a acoperit tragedia din ”azilele groazei”.

Cu alte cuvinte, dramele se petrec săptămânal în jurul nostru, ajungând aproape la un efect de banalizare. Nu mai resimțim catastrofa și drama la adevărata lor amploare, ne amorțim și trecem de la una la alta, după expresia proverbială, că ”orice minune ține trei zile”. Cam atâta ne menține și atenția colectivă orice dramă, pentru că următoarea apare și nu ne lasă timp să o procesăm, darmite să acționăm, trăgând niște concluzii, sau învățând ceva din acestea. Rămân niște demisii, poate câteva procese, promisiuni politice și apoi praf în ochi, pentru că totul e dat uitării în vârtejul tragediilor care se succed că abia avem timp să le percepem la adevărata lor greutate.

La fel s-a întâmplat și cu azilele de bâtrâni, după scandalul de acum dat uitării. Șase săptămâni e mult prea mult pentru memoria colectivă a unei țări în care dramele se acoperă una pe alta, în breaking news. Niște procese, niște bestii cu față umană puse în arest la domiciliu, niște politicieni care ”suferă” că nu mai pot candida la primărie și în rest, viața merge mai departe. Rămân și niște aberații, din ciclul celor care se întâmplă ca să ne prefacem că facem totuși ceva: autorități de tot felul, brusc prezente și mai rigide ca oricând, fiecare dintre ele aducând regulile și condițiile ei, oricum, dar numai nu în interesul celor care ar trebui să beneficieze de acest sistem: bătrânii și copiii aflați în protecția statului.

De ce se întâmplă tragedii precum cele din azilele de bătrâni? Să enumerăm câteva motive.

Sistemul de protecție a adulților cu dizabilități aflați în grija statului nu a fost reformat. Asta e realitatea crudă. Avem aceleași centre mamut, cu singura diferență adusă de furnizorii privați de servicii rezidențiale pentru vârstnici, dar aceste servicii sunt o bombă cu ceas fără monitorizare reală, pentru că mulți dintre furnizorii de servicii de acest fel vor să maximizeze profitul, aproape cu orice preț. La o inventariere a serviciilor sociale ale căror licențe au fost ridicate, observăm că 80-85% sunt private, doar 15-20% fiind administrate de stat.

E un decalaj de decenii între reforma realizată în sistemul public de protecție a copilului și lipsa de reformă din sistemul public de protecție a adulților aflați în grija statului. De aici, consecințe printre care și scandalul ”azilelor groazei”. Degeaba ne oripilăm, degeaba ne scandalizăm, dacă 25 de ani nu am făcut nimic. Degeaba așteptăm minuni peste noapte, profeți și minuni care să facă într-o lună ce nu s-a făcut în 25 de ani. Reforma unui sistem e un maraton, nu un sprint, iar acest maraton va dura nu ani, ci zeci de ani, pentru că îl începem, de fapt, de la zero. În sistemul public pentru protecția copilului, reforma s-a făcut de 25 de ani încoace. Au pus umărul laolaltă, și organizațiile neguvernamentale, și autoritățile publice. Nu spune nimeni că e perfect, nici că nu mai sunt multe, foarte multe de făcut, însă distanța dintre locul în care a ajuns reforma din sistemul de protecție a copilului și cea în care se află sistemul de protecție a vârstnicilor – e enormă.

Centrele în care au fost depistate aceste drame sunt private. Adică o seamă de așa-zise ONG-uri, cu istoric și cu experiență discutabile, își asumă ”protecția” unor vârstnici. Aceste centre private ar trebui monitorizate constant, de autoritățile publice. Dar cadrul legislativ e foarte slab atunci când e vorba de proceduri de monitorizare. Așa că aceste centre sunt, de cele mai multe ori, lăsate în voia Domnului, iar de aici până la abuzuri și drame nu mai e decât un pas.

Un sistem bolnav, precum cel al adulților aflați în grija statului, se construiește cu soluții, cu efort și conlucrare, nu doar cu venin, critici și otravă. Culpa nu e doar într-o parte, culpa e comună! Nu doar ”statul” e de vină, de vină e și societatea civilă și organizațiile care se mulțumesc să spună că ”nu se face”, ”nu se lucrează”, sau ”se fură”. Da, așa e, nu se face, nu se lucrează și se fură, dar unde au fost totuși, de atâția amar de ani, organizațiile care se ocupă de adulți cu nevoi speciale, ce au făcut, ce au reformat? Care e plus-valoarea adusă? Unde o vedem? Dincolo de critici, sentințe și platitudini? Da, de vină suntem toți. Să ne asumăm asta.

Pericolul derapajelor și al regreselor în sistemul de protecție a copilului e foarte real în acest moment, datorită fenomenului de acaparare sub aceeași umbrelă a celor două sisteme: copiii și adulții. Ideea de bază a reformei din sistemul de protecție a copilului a fost și este înlocuirea mediului instituțional, cu un mediu cât mai apropiat de cel familial. Cu alte cuvinte, orfelinatele, instituțiile centrele de plasament, sau cum vreți să le numiți, au fost desființate, iar în locul lor au fost create o serie de servicii alternative, bazate pe conceptul familial. Așa au apărut rețelele de asistenți maternali, centrele mama și copilul, centrele de zi, casele de tip familial, apartamentele de tip familial, pe lângă programele de prevenire a separării familiale, de reintegrare a copiilor înapoi în familiile lor, sau sprijinul pentru tinerii care sunt pe cale să iasă din sistemul de protecție.

Acum însă, controalele dezlănțuite de agențiile și autoritățile care vor să se exonereze de orice culpă lovesc din plin și în sistemul de protecție a copiilor aflați în grija statului. Consecințele sunt grave și puterea legală a agențiilor, direcțiilor și autorităților de tot felul riscă să spulbere progresul făcut timp de decenii într-un domeniu vast, cum e cel al protecției copilului.

Să vă enumăr doar câteva dintre aberațiile solicitate de aceste controale venite pe bandă rulantă, în casele și în apartamentele de tip familial:

Să se afișeze programul de curățenie la toalete, la intrarea în băi.

Să se afișeze meniul, avizat de medic nutriționist, în bucătării, în fiecare zi.

Să se monteze camere de luat vederi, în interiorul caselor, pentru că ”sunt spații publice”…

În casele și apartamentele familiale în care trăiesc copii tipici, se pretind băi adaptate celor cu nevoi speciale, iar pentru asta se ridica licențele acelor servicii sociale. La fel, în cazul rampelor la intrarea în casele familiale și în apartamente, chiar dacă aceste servicii funcționează de multă vreme foarte bine și au fost licențiate până acum.

Să se afișeze semne și săgeți prin case, din același motiv, pentru că aceste case și apartamente ”sunt spații publice”.

Așadar, toate eforturile de a face din aceste case și apartamente familiale niște locuri care să semene cât mai mult cu un ”acasă” pentru copiii care trăiesc în ele se duc pe apa sâmbetei. Orice idee de a centra sistemul în jurul copilului, și nu invers – o aruncăm la gunoi, pentru că esențial e doar ca reprezentanții acestor agenții și autorități să doarmă ei liniștiți, că birocrația e în regulă și, nu-i așa, nimeni nu-i poate acuza pe ei de nimic.

Toate eforturile de a face ceva bun într-un sistem cum e cel de protecție a copilului, toate demersurile de reformă, se năruiesc pentru că nevoia de protejare a intereselor agențiilor verificatoare e atotputernică.

Și uite-așa, un cataclism binemeritat în sistemul de protecție al adulților aflați în grija statului duce la un cataclism cu consecințe absolut distructive în sistemul de protecție al copiilor. Iar lipsa de reformă și înțepenirea în anacronism a sistemului de protecție a adulților, riscă să ducă la distrugerea reformei realizate în sistemul de protecție a copiilor.

Legea pentru prevenirea separării copilului de familie nu a fost adoptată. Motivele frizează ridicolul

Legea prevenirii separării familiale, pentru care vorbim în deșert de aproape 20 de ani, era foarte aproape de a fi adoptată. A fost însă trimisă înapoi către două Comisii din cadrul Camerei Deputaților. Decizia retrimiterii este una politică, fiind generată de opoziția unui partid, motivul invocat fiind că "autoritatea vrea să ia copiii din familii".

Nu credeam că fake news-ul și inepțiile pot atinge un nivel atât de penibil, din cauza unor aleși care pun scandalul mai presus de supraviețuirea copiilor aflați în sărăcie cruntă, mai presus de rămânerea lor în familii. Dar uite că se întâmplă.

Unul din trei copii din țara noastră își duce zilele în sărăcie cruntă. Ne facem că nu vedem milioane de copii care mor de foame, de frig, iar dacă merg la școală, merg murdari și timorați. Dar pentru unii, contează mai mult politica. Sper să se trezească totuși măcar rațiunea (dacă nu bunul simț) în ei și să treacă o lege mult așteptată de cei mai săraci dintre cetățenii acestei țări.

Legea prevenirii separării familiale e necesară, ca aerul pe care îl respirăm, pentru că prin intermediul ei pot fi sprijiniți direct familiile cele mai sărace din țara asta. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, copiii sunt în risc de separare familială din cauza sărăciei, a lipsurilor elementare - vorbim de mâncare, haine, locuință, căldură. Vorbim de condiții de Ev Mediu în România zilei de astăzi, condiții pe care ne prefacem că nu le vedem. Peste un milion de oameni, cei mai mulți dintre aceștia copii, supraviețuisc în comunități marginalizate, în colibe improvizate, unde se încălzesc cu lemn de foc, unde incendiile sunt ceva normal, șobolanii de asemenea, iar lipsa hranei e ceva ”normal”. Alte milioane de oameni supraviețuiesc numai ei știu cum, dar copiii sunt condamnați la destinul damnat al părinților lor, din lipsă de alternative.

Aș vrea ca acești ”politicieni”, care azi se împotrivesc Legii Prevenirii Separării Familiale, să înțeleagă cât rău fac milioanelor de copii și părinților lor.

Nimeni nu spune că legea e perfectă, dar e un bun început, e un început necesar, fără de care nu se poate porni pe acest drum, din care în sfârșit au de câștigat și cei mai amărâți oameni, cei care de obicei nu au nici o voce. Sunt cei care, nu-i așa, nu contează decât la vot, în rest, Dumnezeu cu mila. Iar într-o țară europeană, realitatea că există atâta foame, mizerie, frig și oroare, e ceva înfricoșător.

Legea prevenirii va ține copiii alături de părinții lor. Ne va da instrumentele prin care să putem interveni tocmai pentru a-i ține împreună. Va aduce copiilor demnitate, iar pe părinți îi va ajuta să-și crească ei înșiși copiii. Acei politicieni care se opun ar face bine să priceapă asta și să renunțe, măcar aici, la populisme, fake news și scandal. Poate că acestea nu ar trebui făcute cu prețul a milioane de copii. E un preț mult prea mare, pentru o țară care se luptă cu o catastrofă demografică de proporțiile celei cu care se luptă România.