Manifestarea afecțiunii ca slăbiciune

Poate și de asta am tolerat și tolerăm instituționalizarea copiilor: aprecierea preponderentă e că un gest de afecțiune față de un copil ne scoate la iveală slăbiciunea, ne face să dăm mai puțin bine. Vedem puțini oameni care-și mângâie copiii, nepoții. Auzim și mai puțini adulți care să discute cu copiii și să-i includă în conversații la întâlniri de familie sau între prieteni. De regulă, îmbrățișăm copiii  rar, iar jocul cu aceștia (cititul, coloratul, păpuși sau mașinuțe), nu-i așa, nu e ceva ce ”oamenii mari” fac... De fapt, o știm fiecare dintre noi, cu toții avem nevoie de afecțiune, de mângâieri, de cuvinte bune. Cu toții vrem să fim apreciați și să fim speciali pentru puținii oameni din jur care pentru noi contează și care sunt familia noastră. Copiii au nevoie de asta de o mie de ori mai mult decât noi. Doar că, din pricina prejudecăților care ne subjugă zi de zi - ajung să aibă parte de afecțiune și de atenție mult prea rar.

Și vorbim de copii noștri, de familiile noastre. Ce să mai zic de copiii din instituții, pentru care o mângâiere, un cuvânt bun, sau atenția unui om mare - sunt rarisime.

Cumva, ne e frică să arătăm că avem nevoie de afecțiune, când e unul dintre lucrurile pe care le dorim cel mai mult. Și atunci, sufocăm și gesturile de afecțiune și vitregim copiii de ceva esențial pentru starea lor de bine, pentru devenirea lor.