”Finding Family”, un film de Oggy Tomic, se lansează azi la Londra. Între timp, copiii continuă să fie abuzați în instituții

Filmul prezintă viața unui tânăr care crește în instituții. De fapt, e povestea lui Oggy Tomic, regizorul și realizatorul filmului, care a crescut în instituții, în Bosnia. Talent excepțional, Oggy și-a expus acum povestea în acest film, care urmează să fie lansat în această seară, la Londra. Filmul va atrage atenția asupra traumelor și angoaselor trăite de copiii care cresc așa. Nu pot să nu leg evenimentul acesta de ultimele știri venite de la Centrul pentru Resurse Juridice, care au investigat abuzuri asupra copilului într-o instituție din Bihor. Cred că lucruri precum cele expuse de Georgiana Pascu și de colegii ei din CRJ sunt la ordinea zilei în instituțiile de tip vechi pentru copii, doar că sunt foarte puțini aceia care le scot la iveală și sunt prea puține investigațiile.

Iar soluția nu e să găsim țapii ispășitori. Asta aduce doar o rezolvare de moment. În locul lor, vin alții, care vor proceda la fel.

De vină, într-adevăr de vină, e sistemul și modul în care e conceput: cu 14.000 de posturi neocupate în sistemul de protecție specială, e doar o chestiune de timp până ies la iveală abuzuri de diverse feluri în instituții și nu doar în instituții. Atunci când nu e cine să protejeze, măcar, copiii, nu se pot întâmpla decât tragedii.

Ne-am obișnuit să închidem ochii și să spunem că asta e. Că nu avem ce face. Iar cei cu care vorbim, cei care răspund în ministere, dau vina pe FMI și pe Banca Mondială. Poate acțiunile noastre trebuie să ajungă și la FMI și la Banca Mondială. Poate atunci se va întâmpla ceva. Până atunci, cred că numărătoarea asta de film horror va continua și se vor tot aduna, fie în liniște, fie vocal, situații dramatice de abuz asupra copilului. În jurul nostru, cu acordul nostru tacit și cu niște ridicături din umeri.

"Finding Family", a film by Oggy Tomic, is launched today by HHC in London. Meanwhile, children are being abused in institutions

The film is about the life of a youngster growing up in institutions. Actually, it is Oggy"s story, director and producer of the film, who grew up in institutions in Bosnia. An exceptional talent, Oggy exposed his story in this film, which is to be launched tonight in London. The film will attract attention on the trauma and anxiety children live in institutions.

I cannot avoid linking this to the latest news coming from the Centre for Judicial Resorces, which investigated the abuse upon children in an institution in Bihor county. I think that realities like those exposed by Georgiana Pascu and her colleagues in CRJ are daily events, just that there are very few those who bring them to light and they are very little investigated.

The solution is not to find scape goats. This is but a temporary way of sorting out the problem. Instead of them, others come to proceed in exactly the same way. It is the system to blame, and the way it is conceived: with 14,000 posts unoccupied, it is but a matter of time until all sorts of abuse come to light, in institutions, and not only in institutions. When there is nobody to look after the children, only tragedies can take place.

We got used to closing our eyes, turning our heads another way, and saying this is it. There is nothing we can do. And those we talk to, who are in ministries, blame the IMF and the World Bank. Maybe our actions should get to IMF and to World Bank. Then, something might happen. Until such a time, I think this horror film counting of abuses upon children will continue, either in silence, or vocally. Around us, with our tacit agreement, and with some shrugging of shoulders.

Dezvoltarea infrastructurii de servicii sociale rezidențiale bazate pe familie, prin fonduri structurale

Am depus, la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, argumentarea pentru alocarea de fonduri structurale care să dezvolte rețeaua de servicii sociale rezidențiale bazate pe familie și pe comunitate. Doar așa se poate finaliza procesul de închidere a instituțiilor de tip vechi, pentru că cea mai mare greutate în astfel de proiecte e legată de banii de infrastructură. Esența solicitărilor noastre e mai jos: ”Reformele din sistemul de protecție a copilului trebuie finalizate în România. Pentru implementarea reformei, trei sunt schimbările de paradigmă necesare în sistemul de protecție a copilului:

1. Trecerea de la o paradigmă a îngrijirii în medii instituționale la una a îngrijirii în medii familiale.
2. Trecerea de la o paradigmă în care copilul e obiectul protecției copilului, la una în care copilul și părinții săi, adică familia, e obiectul asistenței sociale preventive și, implicit, al protecției copilului.
3. Trecerea de la o paradigmă a intervenției reactive, tardive, când intervenția se face la efect, când lucrurile sunt deja întâmplate și criza explodată, la una a intervenției proactive, preventive, într-o etapă în care intervenția se face la cauză, când lucrurile pot fi încă rezolvate fără ca separarea familială, sau instituționalizarea copiilor, să se fi produs.

Pentru ca elementele de mai sus să se producă, e necesară implementarea următoarelor etape esențiale:

• Eradicarea instituțiilor de tip vechi pentru copii și trecerea spre un sistem bazat pe prevenirea separării copilului de familie, asistență maternală și îngrijire rezidențială de tip familial, prin finalizarea procesului de dezinstituționalizare;
• Implementarea și extinderea la scară națională a scopului, eficacității și eficienței serviciilor de prevenire a separării copilului de familie, pentru a împiedica instituționalizarea cu consecințe atât de catastrofale asupra copiilor;
• Oferirea de măsuri reale de sprijin pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului: cazare și locuri de muncă.”

Tot materialul în aveți în atașament.

Argumentation for allocating structural funds to develop the network of family-based residential services

We sent to the Ministry of Regional Development and Public Administration an argumentation for the allocation of structural funds to develop the network of family and community based residential services. It is only in this way that the deinstitutionalisation process can be completed, because the most difficult part of financing DI projects is related to the capital and infrastructure costs. You have the material in the atașament.

A Child Again

I would want to be a child again. To imagine the world I live in as a safe place. To trust the people around, to find happiness in the smiles of parents who are no more. Anytime, without exception. To know that any problem sorts itself out. To wait by the fence, playing, for my mother to come back from work, on an autumn afternoon. To play with friends, in the school courtyard, and to come back home when it gets dark. Then, to drink milk from the bottle and to fall asleep, with my parents" voice somewhere, in the background, in the other room. When we were children, the world is magical and the fabulous rests in an invisible move of the hand, when we imagined reality with fairy tales characters as concrete as ever possible. With our parents" love. With the safety of being loved and that of meaning something really special for your family.

But I am no more. Neither me, nor my friends, colleagues, or those I am in contact with. And we infect from each other, with coldness, indifference, hostility. We take things much too seriously, so seriously that we forget to enjoy we are healthy, we are well and that some of us have children of our own, waiting long, endless hours when we do arrive in the evening at home, or even days on end, when we are away. And everything happens quickly, in a whirlpool, and we can hardly stop, to notice those we live with in a present transforming much too quickly into past. We talk in a hurry, we hardly look at each others, we are absent even when, phisically, we are present. We always think of something else, we have priorities we forget about a week after delivering them, many times with sacrifice and pain for those who really depend on us and for whom we really matter: wives, husbands, children, family, close friends.

Why do we remember suddenly the close ones, when we have the scary spectrum of death, after ignoring them so far? Is it because suddenly the essential things are thos we take for granted, around us?

Priorities and values are bizarre things. And much too seldom in the right order.