Ca pe niște saci de cartofi, copiii din sistemul de protecție, ”abandonații”, ”orfanii”, ”amărâții”, și mai știu eu cum li se spune - sunt dați în familii adevărate, preț de câteva zile (nu prea mult, să nu deranjeze). Ca și cum și-ai lua un costum de bal mascat de la o firmă specializată. Ca și cum pocăința s-ar face la normă. Ca și cum iertarea divină se câștigă cu un gest vremelnic și artificial.
E un exercițiu de PR aparent bun, nu-i așa, folosim oportunitatea ca să readucem pe tapet, de data asta cu ceva bun, protecția copilului și felul în care noi, creștinește, ne gândim la cei mai puțin norocoși decât noi. Ce contează că nu știm exact unde-i dăm. Ce contează că ”orfanii” nu sunt întrebați dacă le convine, dacă înțeleg ce se întâmplă, dacă vor să plece două-trei zile, doar pentru a reveni ulterior în lumea lor , fără iubire și fără familie. E irelevant, nu-i așa, că, în toată povestea asta, cei câștigați sunt familiile care-și spală păcatele și conștiința luând un amărât acasă două-trei zile, sistemul de protecție, care-și face reclamă prin ziare și televiziuni gratis, sau oamenii de bine, dar ignoranți, cărora prea puțin le pasă să se informeze, să vadă ce tragedii nasc în sufletele copiilor , sub aparența unui gest caritabil și generos.
Pune-te și tu un pic în locul ”orfanilor”. Exiști într-o instituție, sau chiar și într-o casă de tip familial, alături de alți 100, 80, sau 12 copii. Tânjești după o familie adevărată, cu tată, cu mamă, cu bunică, cu unchi și mătuși. Nu-i ai și te-ai obișnuit deja cu gândul, dar te adaptezi la ce e în jurul tău, la colegi, la prieteni, cu care ai poate scandaluri, care probabil te umilesc, dar nu e nimic nou, asta-i viața. Ai câte trei oameni care se perindă prin viața ta în fiecare zi, unul dimineața, unul dupa-amiaza, altul seara și noaptea. Te-ai obișnuit și cu asta. Tot alții, nimic special, fără vreunul de care să te fi atașat, fără vreunul care să te iubească. Tânjești după ceea ce au alți copii, la școală, în oraș. Îi vezi cu mama, cu tata, cu bunicul, cu bunica, îmbrățișați, mângâiați, iubiți. Ai vrea și tu, dar știi că nu se poate. Te-ai obișnuit să fii singur și faci față, cumva. Apoi, vine Crăciunul. Și asistentul social, sau șeful de casă, sau directorul de orfelinat, te trimit la un domn și la o doamnă, o familie, care au copiii lor și care vor să te ia și pe tine câteva zile. Îți zâmbesc și se comportă frumos cu tine. Te pun cu ei la masă, vine și familia lărgită, toți te compătimesc și vorbesc cu tine. Sunt curioși să știe ce mai faci, care e viața ta, ce-ți place, ce nu-ți place. Mănânci tot felul de bunătăți, vezi un brad frumos împodobit și ai chiar și un cadou, cu numele tău, în seara de Crăciun. Te duci cu ei în vizită, la prietenii lor, te simți bine. Dormi într-o cameră cu copiii lor și începi să crezi că, de fapt, și tu meriți să trăiești așa în fiecare zi.
Vezi cum e micul-dejun în familie, îi vezi pe oamenii ăia mari cum își iubesc copiii și cât de frumos se comportă și cu tine. Timpul trece cumplit de repede. Nici nu-ți dai seama cum trec cele două-trei zile. Apoi, cu un cadou și cu o pungă plină de dulciuri și jucării, ești pus în mașină și ești predat înapoi, pe inventar, la orfelinat, sau la casa de tip familial. Și totul se termină și te trezești, ca dintr-un vis frumos, te izbești de o realitate cruntă, pe care o percepi mult mai pregnant acum, că vezi cu poate să fie de fapt viața asta, copilăria, acum, că vezi cât de fericiți și cât de iubiți sunt copiii normali. Și te înfurii, ești furios pe tine însuți, pentru că, dacă oamenii ăia te-au adus pur și simplu înapoi, dacă te-au abandonat și ei, dacă au plecat și nu mai vin înapoi niciodată, înseamnă că, nu-i așa, e ceva profund greșit cu tine, tu ești de vină. Nu ești suficient de bun. Nu ești suficient de cuminte. Nu ești suficient de frumos, de deștept. Adică, ai niște probleme foarte mari și toate sunt din cauza ta. Și nu meriți nimic. Își vine să-ți pui capăt zilelor. Îți piere pofta de viață și urăști Crăciunul.
Pentru că e timpul ăla al anului, când oamenii din jur îți mai reamintesc încă o dată că nu contezi, că ești nesemnificativ, că nu ai nimic special și că nu meriți să fii iubit. Pentru că, altfel, de ce te-ar aduce înapoi după două-trei zile, de ce s-ar duce fără să mai vină, fără să te mai bage în seamă, după ce s-au purtat atât de frumos cu tine un pic?
Prin drama asta trec cei mai mulți copii care au neșansa să fie abuzați și traumatizați prin programe de genul ”Ia-mă acasă de Crăciun”. Tot ei sunt batjocoriți și mai mult, tot ei sunt folosiți, ca de niște pahare de unică folosință. Folosite o dată, apoi aruncate. Ce contează că le aruncăm, atâta vreme cât ne-au folosit.
